Prima întâlnire cu Italia anul acesta a fost în Napoli, un oraș în care La Dolce Vita și haosul coexistă. Era de mult timp pe lista noastră de dorințe și abia așteptam să-l explorăm la pas.
Napoli ne chema cu gastronomia despre care se spune că este una dintre cele mai bune din lume, cu pasiunea arzătoare a locuitorilor pentru fotbal, cu Maradona și Vezuviul, dar și cu străduțele înguste pline de mister.
Un loc plin de viață, contraste și povești la fiecare pas — așa cum ni-l imaginasem.
Cum am ajuns?
Din Iași nu există zbor direct către Napoli, așa că am zburat până la Roma. De acolo, am luat un autobuz către Roma Termini, gara principală a capitalei Italiei, iar de aici — un tren direct spre Napoli. Există mai multe opțiuni, în funcție de bugetul disponibil, astfel că durata călătoriei poate varia: de la aproximativ o oră și jumătate dacă alegeți un tren de mare viteză sau până la aproape trei ore pentru o variantă mai accesibilă. La întoarcere, am ales transferul direct cu autobuzul din autogara din Napoli către aeroportul Ciampino, călătoria a durat aproximativ 2 ore jumătate.
Unde ne-am cazat?
După o scurtă căutare pe Booking, am ales cazarea Palazzo Santa Maria, care mi-a atras atenția prin locația excelentă, aproape de centru, dar și de port. Deși nu avea foarte multe review-uri, cele existente erau extrem de bune. M-a cucerit designul minimalist cu accente colorate și balconul cu vedere laterală spre mare — un detaliu care pentru mine este extrem de important. View lover here! 😄
Când am ajuns, pe înserat, după ora 20:00, recunosc că zona mi s-a părut ușor stranie — clădirile scorojite, străzile cam murdare, localnici care serveau cina în apartamentele lor modeste în văzul tuturor, haine atârnate pe uscător în fața ușii exterioare. Dar știam că asta este realitatea, am văzut multe vloguri și mă pregătisem pentru asta, însă întotdeauna realitatea are un alt impact asupra simțurilor. Clădirea în care se afla cazarea noastră arăta cam la fel, dar cred că tocmai acest aspect îi dă farmecul autentic.
Înăuntru însă, totul era foarte modern — cazarea fusese recent renovată, cu mobilier de calitate, un design superb și colorat, curățenie impecabilă, atenție la detalii și, bineînțeles, un view minunat. Pe lângă toate astea, gazda, cu care am ținut legătura pe WhatsApp și care ne-a dat indicațiile de self check-in, a fost extrem de politicoasă și dornică să ne ajute cu orice informație astfel încât noi să avem cea mai bună experiență.
Așadar, dacă sunteți în căutarea unei cazări cozy și aproape de obiectivele turistice din Napoli, această cazare este o alegere excelentă.
Ce am făcut?
Având mai puțin de 48 de ore la dispoziție, nu ne-am făcut niciun plan, în afară de unul singur: să mâncăm, desigur.😅 Și mai știam că vrem să vedem centrul istoric și să facem o plimbare pe malul mării.
Cum spuneam mai sus, am ajuns pe înserat în Napoli, într-o seară de vineri, așa că imediat după ce ne-am cazat, am ieșit să mâncăm. Am găsit în apropierea noastră un restaurant micuț și cozy, unde am încercat o vânătă cu parmezan la cuptor, absolut divină, și niște paste. Eu mi-am comandat paste cu octopus în sos de roșii — o combinație ușor diferită de ce am mai încercat până acum. Iar Lucian a ales niște paste tare ciudate, cu multă ceapă și carne. Ce să zic, pastele au fost o experiență: diferite, dar nu ne-au dat pe spate. Oricum, ne-am simțit bine și eram foarte fericiți că ne-am întors în Italia.
A doua zi, ne-am început-o pe balcon, cu o cafeluță și cu view-ul de care nu prea am reușit să ne bucurăm din cauza ceții. Apoi am ieșit afară, nerăbdători să explorăm orașul la pas. Primul stop a fost la o cafenea, la doar 200 de metri de cazare, unde am băut un cappuccino perfect și am savurat un croissant cu fistic, delicios. Recomand, dacă ajungeți prin zona asta, Caffè Sansone se numește.
Apoi, am luat-o ușor către centru, mirându-ne de străzile murdare și de contrastul dintre clădirile frumoase și cele aflate în paragină. La un moment dat, am ajuns și la view point-ul de unde se vedea orașul, marea și Vezuviu, dar nu în toată splendoarea lor din cauza ceții persistente. Și, bineînțeles, ne-am oprit iară pentru o cafea 😅, de data asta eu la un espresso și Lucian la un americano. Asta e frumusețea călătoritului, fără presiunea obiectivelor turistice. 😅
Pe lângă aceste contraste, m-a uimit obsesia locuitorilor pentru Maradona. La fiecare colț de stradă, puteai vedea un graffiti cu chipul său, iar în restaurante și la tarabele cu suveniruri era omniprezent. Nu am văzut în niciun alt loc atât de multă adulație pentru un om. Se pare că Maradona a avut un impact major asupra napolitanilor. Sigur, poate fi și o chestiune de marketing, dar eu am simțit că această admirație este, mai degrabă, una autentică decât comercială.
Ușor, ușor, am ajuns în centrul istoric al orașului, un loc aglomerat și zgomotos, plin de viață, restaurante, baruri și magazine. Apoi, ne-am îndreptat către cartierul spaniol, unde am descoperit celebra pictură murală a lui Maradona. Aici, se află chiar o piațetă dedicată lui. Am dat și peste un cântăreț care filma un clip, iar agitația era pur și simplu electrică. E nebunie acolo, dar e frumos. 😄
Un alt lucru remarcabil în Napoli sunt altarele, care pot fi găsite la aproape fiecare colț de stradă, iar numărul bisericilor din oraș este impresionant. Am intrat și noi în câteva, se simte că atmosfera religioasă este adânc înrădăcinată în viața localnicilor. De altfel, sunt considerați unii dintre cei mai religioși italieni, dar și foarte superstițioși. Un simbol specific napolitan este ardeiul roșu, considerat aducător de noroc, pe care îl veți găsi peste tot.
Sincer, abia așteptam să ni se facă foame 😅 ca să putem să ne bucurăm de faimoasa pizza napolitană. Poate am avut așteptări prea mari sau poate nu am nimerit noi pizzeria, dar nu a fost extraordinară. Am mâncat pizza mult mai bună în Roma — poate că pizza romană e mai pe gustul nostru pentru că este mai coaptă, cu aluat mai compact și mai crocant. Dar, desigur, gusturile culinare sunt subiective. 😄 După ne-am răsfățat cu un desert tipic napolitan, babà, un soi de pandișpan însiropat în rom, bunuțțțț.
După prânz, am făcut o scurtă pauză și, pe înserat, am pornit spre port. Vremea nu a ținut cu noi, bătea vântul destul de tare, dar, în orice caz, am fost fericiți că am reușit să vedem marea de aproape, cu Vezuviu în fundal și ceața ridicându-se ușor.
Am oprit la un bar super cute, cu o vedere minunată asupra bărcuțelor din port, în timp ce muzica italiană autentică întregea atmosfera. Ne-am relaxat cu un aperitivo și am savurat momentul, bucurându-ne că suntem acolo. Apoi, am continuat plimbarea. Zona aceasta mi s-a părut mult mai curată și mai îngrijită decât centrul orașului. Mi-a părut rău că nu am avut suficient timp să o explorăm, dar pentru asta există o dată viitoare.
Pentru cină, ne-am întors în zona din apropierea cazării noastre, unde am savurat o salată de caracatiță. Eu am încercat un fritto misto, iar Lucian a ales chiftele în sos roșu, un preparat specific zonei. A fost bun, dar nu extraordinar. Totuși, am avut o zi minunată și am savurat fiecare moment.
În ultima zi, vremea a fost mult mai prielnică — un cer perfect senin, numai bun pentru a explora Napoli încă câteva ore. Ne-am început dimineața în același ritm relaxat, cu o cafeluță pe balcon, urmată de o vizită la cafeneaua de lângă noi. Cu ghiozdanele în spate și mult entuziasm, ne-am întors pe străduțele din centrul istoric, lăsându-ne din nou purtați de energia vibrantă a acestui oraș unic. În drumul nostru, am adunat câteva suveniruri și, din pură întâmplare, am descoperit o salumerie autentică, de unde ne-am luat sandvișuri delicioase — simple, dar pline de savoare.
48 de ore nu sunt suficiente pentru a explora pe îndelete acest oraș fascinant. Chiar dacă nu am avut presiunea obiectivelor turistice, am simțit că mai sunt multe de văzut — și mai ales de mâncat. 😅 Așa că vom reveni cu siguranță, mai ales că împrejurimile orașului ascund locuri de o frumusețe aparte. Până atunci, rămân recunoscătoare pentru experiența autentică pe care ne-a oferit-o Napoli, un oraș care nu încearcă să fie altceva decât el însuși. ❤
